Cântat în doinele noastre dintotdeauna, despre dor se spune că se întâlnește cel mai des, acolo unde oamenii sunt buni, generoși, unde tradiția e încă vie și măreția naturii te copleșește.

Și cărui loc i se pot atribui toate aceastea dacă nu muntelui?

Poveștile spun că tâlcurile adânci ale dorului se află pe cărări de munte, între pământ și cer, de unde cuprinzi cu vederea tot ce e mai frumos și că odată ajuns aici dorul te va aduce mereu înapoi.

Fie ca venim din Transilvania, Moldova, Oltenia sau Dobrogea, fiecare știm o definiție a dorului; pentru unii e dorința copleșitoare de a se întoarce acasă, pentru alții e nostalgia copilăriei sau speranța de a-i revedea pe cei dragi.

Intraductibil, fără echivalent în alte limbi, „dorul” e un element care da individualitate poporului nostru deoarece îl rostim la unison dintr-un capăt de țară în altul și suntem singurii care folosesc un substantiv pentru ceea ce alte popoare pot exprima doar prin verbe.

„Dorul” are o mare semnificație emoțională și reprezintă mai mult decât o simplă lipsă, redă un amalgam de trăiri: melancolie, patimă, nostalgie, dorința, bucurie și chiar și jale.